Mesaje dintr-un oraș asediat: jurnalistul care a reînviat după trei ani de tăcere în timpul războiului din Sudan

Sursa foto: Bbc

După trei ani în care telefonul nu i-a mai sunat, jurnalistul și academicianul Mohamed Suleiman a retrăit sentimente pe care le credea îngropate. Când a ajuns pe 13 ianuarie în biroul unei companii de telecomunicații din Port Sudan și a introdus o cartelă SIM, ecranul i-a început să vibreze cu mesajele lăsate în urmă în timpul unei tăceri forțate: vești despre colegi morți, mesaje de întrebare dacă mai trăiește cineva și mărturii ale unei lumi care, spune el, „a uitat” ce s-a întâmplat.

O tăcere care ucide: viața sub asediu la el-Fasher

Conflictul care a izbucnit la 15 aprilie 2023, în capitala Khartoum, între armata sudaneză și gruparea paramilitară Rapid Support Forces (RSF) s-a extins rapid, devenind cel mai grav coșmar pentru regiunea Darfur. Cetăți izbucnite în violență, precum el-Fasher, au fost timp îndelungat înconjurate, bombardate și supuse unei presiuni care a dus la penurii catastrofale de alimente și apă.

Suleiman povestește că, pe măsură ce RSF a intensificat asediul asupra orașului, locuitorii au fost expuși la „ucideri sistematice prin lovituri cu drone și bombe” sau la moartea lentă provocată de o înfometare severă. Când forțele paramilitare au preluat controlul orașului în octombrie anul trecut, el descrie prăbușirea ca pe „Ziua Judecății pe Pământ” — imagini apocaliptice în care oamenii, slăbiți de foame și sete, erau abandonați pe străzi.

Pe drumurile către orașele considerate mai sigure, precum Tawila, carul comunităților se confrunta cu drumuri presărate de morți și răniți. „Numere foarte, foarte mari, nenumărate”, spune Suleiman despre cei pe care i-a văzut abandonați. În condițiile unei întreruperi totale a comunicațiilor, posibilitatea de a cere ajutor era practic anulată, ceea ce lăsa oamenii să plece în grabă, uneori fără a putea lua răniții cu ei.

Impactul asediului asupra unei comunități

Viața cotidiană a devenit o luptă pentru supraviețuire. Femeile epuizate își lăsau copiii pe drum, neavând forța să-i poarte sau resursele pentru a-i îngriji. „Am văzut copii morți pe stradă. Am văzut femei plângând din cauza foamei și a setei”, povestește jurnalistul. Într-o asemenea situație, solidaritatea religioasă a devenit un refugiu psihologic: oamenii se adunau pentru a citi din Coran după rugăciunea Asr, încercând să-și găsească alinare în credință chiar și în mijlocul tirurilor de artilerie.

Românește despre tăcerea comunicațiilor și tehnologia de supraviețuire

Din cauza luptei pentru controlul energiei și a penuriei de combustibil, alimentarea cu electricitate a devenit instabilă încă din primele zile ale conflictului. Această precaritate s-a transformat rapid într-o blocare totală a comunicațiilor, agravată de asediul impus de RSF în mai 2024. Fără rețea, comunitatea jurnalistică locală a fost izolată și împiedicată să relateze faptele în timp real.

Unii oameni au recurs la dispozitive Starlink pentru a obține conexiune prin satelit. Aparatele erau rare și costisitoare; când armata controla orașul, bunurile erau restricționate, iar RSF le-a confiscat pe cele pe care le găsea. Jurnaliștii care reușeau să se conecteze riscau reputația și siguranța: RSF îi acuza de spionaj pentru că foloseau astfel de echipamente, iar armata îi suspecta că ar servi drept observatori pentru a transmite coordonate inamicului în timpul bombardamentelor.

Acolo unde comunicarea era percepută ca amenințare, exprimarea adevărului a devenit sinonimă cu autoexpunerea la pericol. „Așa au fost vătămate multe vieți de jurnaliști și așa a fost afectată transmiterea adevărului din el-Fasher”, spune Suleiman.

Riscul constant al jurnalistului

Pericolele erau omniprezente. În iulie 2025, o bombă a căzut la mai puțin de doi metri de el în timp ce se îndrepta spre casă; a supraviețuit, dar a rămas întins pe sol aproape o jumătate de oră, ținând un telefon care nu putea apela pentru ajutor. În asemenea circumstanțe, simpla utilizare a telefonului putea deveni un factor care te propunea ca țintă, deoarece lumina ecranului era vizibilă. Procesele de adăpostire variau: oamenii se ascundeau sub paturi, în tranșee săpate în pământ sau în orice cameră disponibilă pentru ore în șir, în condiții de căldură extremă, fără a putea comunica în mod sigur ceea ce vedeau.

Suleiman povestește despre atacuri cu drone care loveau chiar și mijloace de transport aparent inofensive — inclusiv căruțe cu mărfuri sau familii —, provocând victime în rândul copiilor și celor nevinovați. În fața acestor scene, el simte responsabilitatea de a transmite mărturia lor: „Există evenimente care s-au întâmplat și nu mai are cine să le povestească; memoria rămâne cu noi… până murim, vom transmite adevărul, pentru ca generațiile viitoare să trăiască demn în patrie.”

Prăbușirea sistemelor de protecție și răspunsul internațional

Pe fondul unei crize umanitare de proporții, eforturile diplomatice ample nu au reușit să încheie ostilitățile. Planul de pace propus în septembrie anterior de așa-numitele națiuni „Quad” — Statele Unite, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Egipt — nu a avansat. În paralel, un înalt reprezentant american, Massad Boulos, încercă să obțină măcar un armistițiu umanitar pentru a permite livrarea asistenței.

Organizațiile internaționale au semnalat o acoperire financiară insuficientă pentru nevoile estimate. Evaluarea de 2,87 miliarde USD pentru 2026, realizată de ONU, a fost finanțată doar în proporție de 16,2% la momentul relatării. Lipsa fondurilor, combinată cu restricțiile birocratice impuse de ambele părți aflate în conflict și cu insecuritatea continuă, a împiedicat distribuirea eficientă a ajutoarelor.

Atât armata, cât și RSF sunt acuzate de încălcări grave ale dreptului internațional, inclusiv crime de război și victime civile în masă cauzate de lovituri aeriene și cu drone. RSF a recunoscut „violații individuale” comise în timpul ocupării unor orașe, promițând investigații, dar a respins prezentarea la scară largă a atrocităților ca fiind exagerată de adversari.

Foamea, boala și dispersarea populației

Pe măsură ce conflictul a fragmentat țara, milioane de sudanezi s-au împrăștiat pe teritoriul intern sau în străinătate, forțați să-și părăsească locuințele în căutarea unui adăpost. În părți ale Darfurului, condițiile se degradaseră până la starea de foamete în conformitate cu evaluările umanitare sprijinite de Națiunile Unite.

Resursele medicale au devenit rare, iar spitalele au fost lovite în atacuri în anumite cazuri, ceea ce a agravat mortalitatea și a lăsat comunitățile fără capacitate de îngrijire a bolnavilor și răniților. Într-un astfel de tablou, cele mai vulnerabile categorii — copiii, femeile însărcinate și bolnavii cronici — au plătit un preț deosebit de mare.

Reîntoarcerea la viață în Port Sudan și lupta cu birocrația

Când a ajuns la Port Sudan după o călătorie care a durat mai mult de două luni și a trecut și prin Ciad, Suleiman a simțit o izbucnire emoțională: s-a prostrat în aeroport și a plâns intens, fiind copleșit de ideea că atinsese, în sfârșit, un loc relativ sigur. Totuși, a reapărut o altă luptă — cea pentru restabilirea identității administrative.

După ce și-a pierdut documentele de identitate în timpul exodului, el a petrecut 22 de zile mergând dintr-un birou în altul pentru a le recupera. Procedurile birocratice i-au cerut chiar să aducă martori și, surprinzător, prezența mamei în anumite etape. Deși autoritățile au promis proceduri speciale pentru cazuri excepționale, Suleiman le cataloghează drept „doar vorbe” și cere ca statul să restituie documentele persoanelor care ies din zonele de război fără a percepe taxe.

Recăpătarea actelor l-a făcut să se simtă din nou „o persoană”, dar rănile emoționale și trauma au lăsat urme adânci: „Lumea nu s-a întors la mine; eu m-am întors la ea”, spune el, exprimând un amestec de ușurare și amareală.

Un verdict dur la adresa comunității internaționale

Suleiman critică dur responsabilitatea globală: spune că nu există un „drept internațional” care să-i protejeze pe civili și că instituțiile pentru drepturile omului și organizațiile internaționale au eșuat în a opri uciderile cotidiene din el-Fasher. Lipsa unui armistițiu real, accesul limitat la medicamente și bunurile de bază, plus insuficiența fondurilor, constituie pentru el o dovadă că lumea nu a făcut suficient.

Totuși, pentru jurnalist, relatarea experiențelor trăite rămâne o datorie: a simțit că povestirea realităților trăite oferă un sens, pe care îl vede ca pe o obligație morală față de cei care nu mai pot vorbi.

În timp ce conflictul intră în al patrulea an, Sudanul rămâne fragmentat și cu populația împrăștiată, iar mulți dintre cei care au supraviețuit se regăsesc într-o luptă continuă pentru recâștigarea demnității și a dreptului la o viață în siguranță. Relatări ca cea a lui Mohamed Suleiman aduc la lumină prețul uman al unui război care a redus la tăcere comunități întregi și au transformat comunicarea — esențială pentru supraviețuire și pentru a spune adevărul — într-un privilegiu riscant.

Mai multe informații despre contextul general al conflictului pot fi găsite în: Ghidul simplu despre ce se întâmplă în Sudan, Analiza conflictului devastator și în relatarea principală publicată de BBC: Three years of messages at once – a chronicle of Sudan’s war pours in as trapped reporter’s phone turns on.