Buncărele antiatomice din România: structuri ascunse sub clădiri emblematice care au rezistat timpului

Sursa foto: Click

Un inventar al unor adăposturi care au supraviețuit epocii

În perioada Războiului Rece, în spațiul actual al României au fost ridicate, în mod discret, numeroase adăposturi menite să protejeze populația şi conducerea în eventualitatea unor atacuri aeriene sau nucleare. Un raport citat în presă arată că, în registrul național, au fost identificate peste 5.000 de astfel de spații, capabile, în combinație cu alte zone subterane urbane, să găzduiască sute de mii de oameni în situații extreme.

Cifrele oficiale consemnate în documentele analizate arată că numărul adăposturilor de protecție civilă inventariate se ridica la 5.072, dintre care o proporție semnificativă nu mai este operațională. Raportul indică faptul că aproximativ 2.543 dintre aceste adăposturi nu funcționează în prezent, iar 3.711 dintre ele, adică 73%, fuseseră construite înainte de 1990. Evaluarea include, pe lângă adăposturile create special, şi alte spații subterane care pot servi ca locuri de refugiu, cum ar fi pasaje, galerii, parcări sau instalații de metrou, iar capacitatea totală estimată pentru astfel de locuri depăşea cifra de 612.000 de persoane.

Casa Presei Libere: subsoluri proiectate pentru reziliență

Una dintre clădirile care ascund spații subterane impresionante este fosta Casa Scânteii, astăzi cunoscută drept Casa Presei Libere. Proiectată inițial ca sediu pentru un combinat poligrafic, construcția a mobilizat zeci de mii de oameni pe şantier, iar subsolurile sale au fost gândite pentru a adăposti funcţiuni esenţiale în situații de criză. Acolo au fost amenajate încăperi dedicate unei tipografii de urgență, concepută pentru a continua activitatea editorială chiar și în condiții excepționale.

Structura subterană a clădirii include două niveluri de subsol, dintre care nivelul inferior se situează la aproximativ 20 de metri sub nivelul solului. Elementele de rezistență ale clădirii au fost întărite cu plăci de oțel, integrate într-un cadru de stâlpi din beton armat, pentru a prelua sarcina întregii construcții. Accesul către acele zone era controlat strict, iar majoritatea lucrătorilor nu aveau cunoștință despre existența sistemului secret instalat sub clădire.

În plus, ușile adăpostului au fost concepute ca elemente blindate, capabile să reziste la arme antitanc convenționale, conform mențiunilor din rapoarte istorice. Unul dintre punctele vulnerabile identificate era tunelul de urgență care lega aripa D de fațada clădirii, dar şi acesta a fost proiectat pentru a face față unei lovituri directe cu o bombă de mari dimensiuni. În subsol existau facilități esențiale pentru funcționarea în condiții de izolare: generator electric, utilități, toalete, dușuri, birouri și spații de comandă pentru organizarea apărării civile a clădirii.

Casa Poporului: buncăre concepute pentru cel mai grav scenariu

Un alt ansamblu subteran notabil se regăsește sub Casa Poporului. Proiectarea acestei clădiri a inclus realizarea a două buncăre antiatomice, a unui adăpost antiaerian şi a unei rețele de galerii subterane create pentru evacuare. Construcția a fost planificată astfel încât să ofere protecție superioară pentru cei care urmau să se adăpostească acolo în cazuri extreme.

Potrivit declarațiilor specialistului implicat în lucrările subterane, Nicolae Kovacs, conducerea a solicitat ca buncărul antiatomic să fie capabil să reziste la un cutremur devastator cu magnitudine mai mare de 8 grade pe scara Richter, la atacuri repetate cu rachete performante şi chiar la două bombe atomice lansate succesiv. În paralel, au fost proiectate opt tuneluri de fugă menite să asigure retragerea rapidă a ocupanților în situații critice.

Componenta de protecţie avea pereți cu o grosime de 1,5 metri. Sala principală a adăpostului urma să fie mobilată cu o masă centrală impunătoare şi să fie înconjurată de hărți ale României în relief, montate pe pereţi, pentru coordonarea operaţiunilor. Sistemele de ventilație erau asigurate de pompe importate, cu filtre speciale încorporate în pereți; cele 12 camere mari de filtrare, păstrate ca rezerva, erau stivuite pe rafturi și reprezentau aproape singurele componente de origine străină integrate în instalație.

Tuneluri de fugă și facilități tehnice

Pe lângă structura principală, complexul subteran din jurul Casei Poporului a inclus rețele de tuneluri şi escape routes menite să sporească posibilitățile de evacuare și de apărare. Aceste culoare au fost planificate astfel încât să faciliteze retrageri rapide şi să limiteze expunerea la atacuri directe. Componentele tehnice — generatoare, sisteme de ventilație şi filtre — au fost gândite pentru funcționare continuă în condiții de izolare prelungită.

Buncărul din Dealul Sânpetru, în apropierea Castelului Corvinilor

În zona Castelului Corvinilor a fost identificat, de asemenea, un adăpost subteran săpat în stâncă, datând din anii ’60. Acest buncăr antiatomic, realizat în perioada în care combinatul siderurgic de la Hunedoara avea un rol industrial major, prezintă caracteristici tehnice menite să asigure protecția a aproximativ 1.000 de persoane.

Structura internă a acestui adăpost are un plan în formă de literă „H” şi dispune de două ieșiri, soluție care asigura alternative de evacuare şi acces. Ușile erau blindate, iar instalația era prevăzută cu propriul generator de curent electric, pentru a asigura autonomia energetică. Ventilația era organizată prin două tipuri de conducte: cele de sus aduceau aer proaspăt în interior, iar cele inferioare colectau aerul cu impurități, pentru a menține calitatea mediului în spațiile închise.

Dotările sanitare erau adaptate condițiilor de izolare: toaletele aveau scurgeri către fose exterioare, iar sistemele de închidere includeau vane manevrabile din interior, pentru a preveni infiltrarea aerului viciat. Un fost angajat al instalației a descris modul de funcționare a acestor instalații, subliniind utilitatea sistemelor de ventilație şi a soluțiilor de autonomie locativă implementate pentru perioade îndelungate.

Legende şi conexiuni locale

În jurul acestor structuri s-au conturat, de-a lungul anilor, numeroase legende care leagă buncărele subterane de alte construcții istorice din proximitate. În zona Devei, de exemplu, există povești care sugerează existența unui tunel săpat de soldați, menit să creeze o legătură subterană între un adăpost modern și Cetatea Devei. Această ipoteză câștigă susținători pe fondul prezenței unei porți săpate în stâncă, cunoscută a conduce către un adăpost antibombardament realizat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi aflat astăzi într-o stare de abandon.

Astfel de anecdote, pe cât sunt de fascinante, evidențiază și modul în care memoria colectivă a păstrat urmele unei infrastructuri clandestine, asociind spațiile secrete ale trecutului cu elemente vizibile ale peisajului urban şi provincial.

Starea actuală a rețelei de adăposturi

Evaluările recente arată un peisaj mixt: un inventar numeros, dar cu o proporție semnificativă de adăposturi care nu mai corespund standardelor operaționale. Dintre cele 5.072 de adăposturi identificate, 2.543 sunt înregistrate ca nefuncționale. Majoritatea obiectelor de protecție civilă au fost construite înainte de 1990, ceea ce ridică întrebări legate de necesitatea unor lucrări de modernizare, întreținere și readaptare la cerințele actuale de protecție civilă.

În același timp, existența unor spații subterane amenajate în mod informal, cum sunt anumite pasaje, parcări sau galerii, completează capacitatea de adăpostire estimată la peste 600.000 de persoane atunci când sunt luate în calcul şi aceste alternative. Această complementaritate între adăposturi construite special şi spațiile urbanistice ce pot servi ca refugiu subliniază complexitatea planificării unei protecții civile eficiente la nivel național.

Memorie, arhitectură şi utilitate

Clădiri precum fosta Casa Scânteii sau Casa Poporului rămân, dincolo de semnificația lor publică și simbolică, depozitari ai unor infrastructuri tehnice şi strategice care au modelat modul în care era planificată supraviețuirea în scenarii extreme. Aceste spații ascunse, rezultate din nevoia de pregătire în vremuri tensionate, au devenit în timp subiecte de interes, surse de documentare și obiecte ale unor povești care evocă atât priceperea inginerească, cât şi dimensiunea secretă a planificării statale din trecut.

Într-o societate care redescoperă periodic fațete ascunse ale patrimoniului construit, astfel de adăposturi ridică întrebări despre modul în care trecutul se conectează la nevoile prezente: cât din această moștenire tehnică poate fi reutilizat, ce investiții ar fi necesare pentru readucerea lor la capacitate operațională și cum pot autoritățile să integreze aceste resurse în planuri actualizate de protecție civilă.

În absența unei modernizări susținute, multe dintre aceste spații rămân în starea în care au fost documentate: structurale, istorice și, nu rar, încărcate cu mituri care lor le conferă un statut aparte în imaginarul public.

Mai multe detalii despre inventariere şi situația adăposturilor pot fi consultate în rapoartele menționate public, care au stat la baza evaluărilor recente privind capacitățile naționale de adăpostire și stare tehnică a acestor spații.

Articol sursă Click