Ucigașele care au zguduit Bucureștiul: povestea „Micuței” și a „Rodicăi”

Sursa foto: Click

În istoria crimelor din România, două cazuri feminine au rămas în memoria publică ca exemple tulburătoare ale manipulării și violenței exercitate de femei asupra persoanelor vulnerabile. De la sfârșitul anilor ’70 și până în anii ’90, orașul București a fost scena unor fapte atât de șocante încât au pus în dificultate autoritățile și au lăsat urme profunde în comunitățile afectate. Acest material reconstituie, în linii mari, actele și urmările comise de Elena Ștefan, supranumită „Micuța”, și de Rada Pătrașcu, cunoscută ca „Rodica”, păstrând strict faptele consemnate în documentele care le-au urmărit parcursul penal.

Contextul: tăcerea regimului și numerele care surprind

În perioada regimului comunist, presa și autoritățile evitau adesea să mediatizeze crimele grave, iar domeniul infracționalității era prezentat publicului într-o lumină minimalizată. Numele unor criminali celebri, precum Ion Rîmaru, Grigore Uruc sau Romulus Vereș, nu erau expuse în mass-media oficială, deși faptele lor existau în evidențele judiciare. O oglindă a violenței se regăsește însă în statistici: anul 1980 consemna 534 de omoruri, un număr mult mai mare decât cel înregistrat în 2007.

Elena Ștefan, „Micuța”: intrarea în violență în 1979

Primele crime și modul de operare

În vara anului 1979, Elena Ștefan, cunoscută sub porecla „Micuța”, a comis prima omorâre cunoscută a carierei sale criminale. Prima victimă a fost o femeie în vârstă de 84 de ani, Zsuszana T., care locuia singură în centrul Bucureștiului. Bătrâna depindea de pensia sa pentru a-și procura alimente și pentru a-și plăti facturile, iar pentru aceasta îi înmâna banii unei vecine care se ocupa de cumpărături și plăți. Elena fusese angajată ca gazdă în casa bătrânei, iar accesul în locuință i-a permis să se apropie suficient pentru a o ucide: a strangulat-o cu un cordon după ce nu a găsit banii pe care-i căuta.

Câteva luni mai târziu anchetatorii au legat-o de un alt caz nerezolvat, al lui Cezar C., în vârstă de 66 de ani, care trăia tot singur. Între cei doi exista o relație, iar bărbatul a fost găsit strangulat în timpul somnului. Cadavrul său fusese ascuns într-o barcă pneumatică, acoperit cu obiecte vechi, iar abia după două luni, din cauza unui miros puternic, vecinii au alertat miliția. Această descoperire a condus în cele din urmă la demascarea faptelor.

Areastrea și consecințele

Elena Ștefan a fost identificată și reținută pe 26 iunie 1979, moment în care a recunoscut ambele crime. Detaliile privind pedepsele dispuse rămân neclare în înregistrările publice consultate, dar trebuie amintit că, în România comunistă, pedeapsa cu moartea exista în legislație. Cazul Elenei figurează, de asemenea, în literatura de specialitate, fiind menționat în volumul „Femei criminale în România” de Traian Tandin, sursă care consemnează aceste fapte în context istoric și criminalistic.

Rada Pătrașcu, „Rodica”: victime de după Revoluție

Construirea unei false identități și începutul activității criminale

După Revoluție, în București a apărut figura Radei Pătrașcu, prezentată în anchetele ulterioare drept o persoană extrem de abilă în manipulare. La vârsta de 23 de ani, divorțată, ea și-a construit o legendă: susținea că este asistentă medicală la Ambasada Statelor Unite și pretindea că are relații înalte în societate. Acest context i-a facilitat apropierea de persoane vârstnice și vulnerabile, pe care le-a convins să-i acorde încredere și să-i permită accesul în locuințele lor.

Primele victime: Zamfira C. și Maria Burcescu

Una dintre victimele inițiale a fost o femeie identificată ca Zamfira C., din zona Șoseaua Giurgiului. Rada a obținut încrederea acesteia și i-a administrat o soluție menită să o adoarmă, după care a profitat de starea de inconștiență pentru a sustrage bunuri din locuință. În 1991, schema sa a devenit și mai sinistră: s-a îndreptat spre Maria Burcescu, o fostă profesoară de franceză în vârstă de 88 de ani. Sub pretextul îngrijirii, Rada s-a mutat în casa acesteia și, potrivit constatărilor ulterioare, a determinat moartea femeii prin spânzurare.

Vecinele Mariei au observat comportamentul dubios al asistentei autoprovocate. Una dintre acestea le-a spus anchetatorilor că bătrâna îi povestise că „Rodica e o mare mincinoasă şi că ea crede că nu are serviciu, după cum îşi petrece timpul”. O altă vecină a relatat că profesoara i-ar fi spus că „s-a certat rău cu Rodica, pentru că aceasta îi cerea să-i facă acte pe casă”. Investigațiile medico-legale au scos la iveală multiple fracturi și un traumatism facial și au constatat dispariția unor obiecte de valoare din apartament.

Falsificarea şi fuga: biletul, sacii cu bunuri şi arestarea parțială

Pentru a da impresia unei sinucideri, Rada a întocmit un „bilet de adio” atribuit victimei, redactat într-un registru de scriere semianalfabet, menit să creeze o aparență convingătoare. La cinci zile după deces, pe 3 octombrie 1991, ea s-a întors la apartament însoțită de un bărbat în vârstă, inginer, pe care l-a folosit fără ca acesta să știe despre natura faptei. A ieșit din imobil cu două sacoșe pline cu bunuri, moment în care vecinele, observând că poliția nu intervenea imediat, au încercat să împiedice plecarea. Rada a reușit să fugă, dar însoțitorul ei a rămas și a fost identificat ulterior de forțele de ordine, declarând apoi că nu avea cunoștință de crime.

Ulterior, Rada a fost prinsă și dusă la audieri. În fața anchetatorilor a recunoscut redactarea biletului de adio și a oferit o variantă în care susținea că ar fi intervenit pentru a o ajuta pe profesoară să se sinucidă, nu că ar fi provocat omorul în mod direct.

Un dosar complex: expertize, alte victime și reluarea anchetei

Expertiza psihiatrică şi pierderea discernământului

Datorită complexității și gravității faptelor, procurorul a cerut efectuarea unei expertize psihiatrice. Aceasta a concluzionat că Rada suferea de „sindrom psihoorganic cerebral cronic deteriorativ, secundar post traumatism cranio-cerebral”, și că își pierduse discernământul, ceea ce ar fi ridicat probleme privind răspunderea penală în mod obişnuit. Totuși, expertiza a fost realizată exclusiv pe baza declarațiilor acuzatei, iar ancheta nu a găsit dovezi că aceasta ar fi fost internată vreodată într-un spital de psihiatrie, element menționat în documente ca relevant pentru evaluarea stării sale mentale.

Alte victime, otrăviri şi un tipar identificat

Ancheta a mai scos la iveală că Rada și-ar fi continuat activitatea criminală folosind alte metode și victime. Un bărbat în vârstă, Iosif Șerban, în vârstă de 67 de ani, bolnav, a devenit o altă victimă: Rada i-ar fi obținut apartamentul și l-ar fi ucis administrându-i insecticid și Oxazepam, justificând gestul printr-un pretext legat de internare în spital. Inițial, decesul fusese tratat ca o sinucidere, dar fiica victimei a redeschis cazul, ceea ce a readus-o pe Rada în atenția poliției în 1994. Între timp, femeia schimbase înfățișarea — vopsită brunet, machiată, elegantă — și se prezenta drept avocat, folosind cărți de vizită pentru a-și câștiga credibilitatea și a manipula persoanele din jur.

Predarea, condamnarea şi pedepsele

Rada Pătrașcu s-a predat voluntar pe 19 august 1994. În acel moment nu a recunoscut toate faptele care i se imputau, negând două crime și o tentativă de omor petrecută în toamna anului 1990. Ulterior, la proces s-a stabilit că ar fi comis cel puțin un al treilea omor; mărturiile din sală, inclusiv declarația Tudoriței Nicolae, confirmau că femeia îngrijise o altă persoană în vârstă, găsită moartă în circumstanțe suspecte, ceea ce indica un tipar de acțiune similar celui cunoscut din celelalte dosare.

În octombrie 1998, Tribunalul București a pronunțat sentința penală nr. 305/1998, prin care Rada Pătrașcu a fost condamnată la 18 ani de închisoare. Curtea de Apel București a majorat pedeapsa la 25 de ani în 1999. În perioada detenției, dosarele penitenciare arată că Rada a primit 12 sancțiuni disciplinare pentru abateri, dintre care una includea agresiunea asupra unor deținute. În paralel, a participat la programe educative organizate în unitatea de detenție. Cererile sale de eliberare condiționată au fost respinse în mai multe rânduri, iar înregistrările consemnează că a părăsit penitenciarul în 2017.

Ce rămâne după aceste cazuri

Cazurile celor două femei — Elena Ștefan, „Micuța”, și Rada Pătrașcu, „Rodica” — ilustrează atât vulnerabilitatea persoanelor în vârstă, cât și dificultățile cu care se confruntau autoritățile în identificarea și probarea unor crime care se desfășurau în intimitatea locuințelor. În ambele situații, manipularea, aparențele construite de acuzate și mijloacele folosite pentru a masca faptele au îngreunat munca anchetatorilor, iar unele elemente, precum concluziile medicale sau lipsa unor internări psihiatrice documentate, au complicat perspectiva răspunderii penale.

Aceste dosare au fost analizate ulterior și în lucrări de specialitate, iar amintirea lor rămâne parte dintr-un capitol mai larg al criminalității românești, în care atât perioada comunistă, cât și cea postcomunistă au cunoscut cazuri care au provocat șoc și controverse în rândul opiniei publice și al experților.

Pentru documentare suplimentară, textul de față se bazează pe relatarea publicată de Click.ro și pe referințele acolo indicate, inclusiv menționarea unei sinteze în volumul „Femei criminale în România” de Traian Tandin. Materiale conexe și detalii din investigațiile jurnalistice pot fi consultate la sursa originală: Click.ro – Ucigașele în serie care au cutremurat România. De asemenea, o parte din informațiile despre cazurile din perioada comunistă au fost prezentate în alte publicații, menționate în relatarea inițială, cum ar fi Libertatea.