După o represiune sângeroasă, liderul suprem iranian încearcă să împiedice un atac american

Sursa foto: Apnews

Ayatollahul Ali Khamenei a reprimit în forță controlul intern în Iran după protestele care au cutremurat țara la finalul anului trecut, însă a făcut acest lucru printr-o reprimare considerată cea mai sângeroasă din întreaga sa perioadă la conducerea statului. În același timp, cu o flotilă americană apropiindu-se de regiune, liderul suprem, în vârstă de 86 de ani, caută acum să prevină o posibilă lovitură militară a Statelor Unite, lansând avertismente că orice atac al președintelui Donald Trump ar putea declanșa un război regional și făcând, totodată, pași neașteptați către negocieri privind programul nuclear iranian.

Khamenei, între forță internă și evitarea unui conflict extern

Represiunea violentă arătată la nivel intern vorbește despre amploarea amenințării pe care liderul suprem și cercurile de putere de la Teheran o percep dinspre furia populară. Manifestațiile, alimentate de probleme economice profunde, corupție și efectele sancțiunilor, au scos în stradă oameni care au strigat chiar și „Moarte lui Khamenei!”, arătând o resentiment mai larg care s-a transformat rapid din nemulțumire economică în contestare a conducerii clericale.

În același timp, pierderile suferite de Iran în confruntările externe au redus capacitatea Teheranului de a riposta la un eventual atac. Bombardamentele israeliene și americane din timpul unui conflict de 12 zile desfășurat vara trecută au produs daune semnificative la programul nuclear, la sistemele de rachete și la capacitățile militare iraniene. De asemenea, rețeaua regională de proxy-uri a Iranului — ceea ce autoritățile numesc „Axis of Resistance” și care include grupări precum Hamas și Hezbollah — a slăbit în ultimii ani, ceea ce a erodat capacitatea Teheranului de a-și proiecta influența în mai multe puncte din Orientul Mijlociu.

Un avertisment explicit

În fața amenințării externe, Khamenei a lansat un avertisment clar: dacă președintele american Donald Trump va ordona lovituri împotriva Iranului, consecințele vor fi o extindere a conflictului în regiune. În paralel, liderul suprem a permis inițiativa diplomatică care ar permite negocieri cu Statele Unite asupra dosarului nuclear, o inversare a poziției anterioare, când refuzul dialogului era ferm susținut. Analiza acestor mișcări sugerează fie o încercare de a cumpăra timp pentru a detensiona situația, fie o evaluare că amenințarea americană ar putea fi doar o manevră menită să forțeze Iranul la negocieri.

Represiunea: cea mai sângeroasă din era Khamenei

Reprimarea protestelor a fost brutală și extinsă. Demonstranții au fost întâmpinați cu forță letală, iar autoritățile au închis internetul aproape complet pentru a limita comunicarea și capacitatea oamenilor de a organiza și de a transmite informații către exterior. Organizatori și apărători ai drepturilor au documentat cifre care indică mii de morți; activiștii spun că au înregistrat mai mult de 6.700 de decese și lucrează la verificarea unor mii de alte cazuri. Guvernul a dat publicității un număr mult mai mic al victimelor, 3.117, dar chiar și acest bilanț depășește cu mult represiuni anterioare.

Khamenei a justificat intervenția dură, calificând protestele drept o acțiune subversivă și afirmând că „tulburătorii trebuie puși la locul lor”, o expresie care a fost interpretată ca un îndemn clar la reprimare. Când sute de mii de oameni au ieșit în stradă pe 8 și 9 ianuarie, forțele de securitate au deschis focul asupra mulțimilor, iar martorii, veterani ai protestelor anterioare, au declarat că au fost șocați de nivelul de forță folosit.

Metodele represive și urmările

Pe lângă pierderile umane, represiunea a implicat arestări în masă — „zeci de mii”, potrivit relatarilor — și acuzații privind tortură și tratamente inumane în detenție. În trecut, grupuri au semnalat cazuri în care deținuți au fost torturați până la moarte sau violați în închisori, iar aceste tipare au reapărut în discuțiile despre recentele arestări. Prin tăierea accesului la internet pentru perioade îndelungate, autoritățile au căutat să izoleze populația și să controleze firul narativ al evenimentelor, reducând capacitatea societății civile de a-și coordona reacțiile și de a atrage atenția internațională.

Moștenirea politică a lui Khamenei: transformarea sistemului

Când a preluat conducerea în 1989, Ali Khamenei se confrunta cu serioase îndoieli privind legitimitatea sa religioasă și politică. Era un cleric de rang inferior față de predecesorul său, Ayatollah Ruhollah Khomeini, și îi lipseau anvergura religioasă și carisma focosă pe care o avusese Khomeini. Cu toate acestea, Khamenei a reușit să își consolideze poziția și să modeleze Republica Islamică într-un mod care, mulți analiști susțin, a dus la întărirea puterii clericilor în politica și viața publică.

Sub conducerea sa, sistemul de guvernare bazat pe autoritatea clericală a fost adâncit, astfel încât instituțiile nealese, controlate de clerici, au căpătat pârghii substanțiale pentru a influența și bloca reformele. Această structură a limitat puterea autorităților civile alese și a consolidat poziția unor organisme precum Gardienii Revoluției și alte entități care răspund în primul rând liniei stabilite de liderul suprem.

Armata paralelă: Gardienii Revoluției

Un element central al transformării Iranului sub Khamenei a fost dezvoltarea Forțelor Gărzii Revoluționare (Revolutionary Guard) într-o putere paralelă: o organizație paramilitară care a cucerit un rol dominant atât în plan militar, cât și în cel politic și economic. Gărzile au acumulat controlul asupra celor mai sofisticate structuri militare ale Iranului, supraveghează programe de rachete balistice și au construit o rețea economică extinsă care le-a permis să devină un actor cheie în economie. În schimbul acestei puteri, Gărzile au devenit „forța de șoc” loială liderului suprem, capabilă să execute ordinele de reprimare internă și să proiecteze influență externă.

Provocări istorice și curente la adresa regimului

De-a lungul mandatului lui Khamenei, Iranul a fost bântuit de valuri succesive de proteste care au reprezentat provocări semnificative la adresa autorității religioase. Mișcările reformiste care au obținut succese electorale la începuturile conducerii sale au fost în cele din urmă deturnate sau sugrumate de instituțiile clericale. Reformatorii au cerut mai multă putere pentru autoritățile alese, dar înăbușirea eforturilor de reformă a fost facilitată de organismele nealese controlate de clerici.

Marile mișcări de protest din 2009, eruțiile de nemulțumire economică din 2017 și 2019 și valul masiv de indignare care a urmat morții Mahsa Amini în 2022 sunt toate exemple ale contestării care s-a lovit de același zid represiv. De fiecare dată, reacția statului a fost caracterizată printr-o combinație de forță militară, arestări și, uneori, gesturi limitate destinate calmării publicului — măsuri care, spun analiștii, nu au rezolvat problemele structurale care stau la baza nemulțumirii.

Escaladarea din decembrie: cauze economice și declanșatorul pieței

Ultimele proteste au izbucnit la sfârșitul lunii decembrie în bazarul tradițional din Teheran, după ce rialul iranian a suferit o prăbușire istorică, atingând un curs record de 1.42 milioane la dolarul american. Această depreciere a monedei, combinată cu efectele sancțiunilor și cu probleme de gestionare economică, a erodat puternic condițiile de viață pentru clasa de mijloc a țării, care a constituit o bază importantă a protestelor. Din piețele orașelor majore, mișcarea de nemulțumire s-a extins rapid, ajungând la sute de mii de oameni în stradă în câteva zile.

Negocierile nucleare: o cale diplomatică neașteptată

Într-o schimbare de abordare, autoritățile iraniene au acceptat intrarea în negocieri privind programul nuclear cu Statele Unite, încercare facilitată de eforturi diplomatice regionale. Țări precum Turkey, Egypt, Oman, Pakistan, Qatar, Saudi Arabia și United Arab Emirates au lucrat pentru a facilita astfel de discuții, iar convorbirile ar putea avea loc în zilele următoare. Această deschidere către dialog contrastează cu refuzul ferm anterior al Teheranului și ridică semne de întrebare asupra motivațiilor: cumpărarea de timp, reducerea presiunii militare sau o evaluare strategică că amenințarea americană poate fi exploatată pentru a obține concesii.

Totuși, pozițiile părților rămân foarte îndepărtate. Cererea americană principală este ca Iranul să oprească orice îmbogățire a uraniului și să renunțe la stocurile sale de uraniu — solicitări pe care Iranul le-a respins cu fermitate. Președintele Trump a fost inițial vag în a defini obiectivele unor potențiale atacuri aeriene: a menționat că acestea ar putea avea scopul de a preveni uciderea protestatarilor pașnici sau de a opri executările în masă, dar a schimbat ulterior tonul, folosind amenințarea militară ca pârghie pentru a presa Iranul să negocieze serios pe tema nucleară.

Dilema intervenției externe

Un segment al societății iraniene și o parte din diaspora speră că o intervenție externă ar putea înlătura conducerea clericală. Cu toate acestea, un astfel de demers ar necesita o operațiune militară de proporții mult mai vaste decât lovituri aeriene izolate și ar deschide scenarii cu costuri umane și politice enorme. Mai mult, există voci puternice printre opozanți ai regimului care sunt împotriva intervențiilor străine, temându-se de consecințele unei interferențe externe asupra suveranității și asupra unui potențial val de violență suplimentară.

Întrebarea succesiunii: cine urmează?

Pe măsură ce Khamenei îmbătrânește, o problemă care planează este cea a succesiunii. Oficial, un consiliu de clerici șiiți este însărcinat să-l aleagă pe următorul lider suprem, iar printre numele vehiculate în discuțiile publice se află și cel al fiului lui Khamenei. Totuși, sub conducerea actuală, Gardienii Revoluției au căpătat o putere atât de mare încât o îndepărtare violentă a liderului suprem ar putea determina comandanți ai Gărzilor sau ai forțelor armate regulate să încerce să preia controlul în mod mai deschis. O astfel de luptă pentru putere ar putea degenera rapid într-un conflict sângeros pentru controlul unei țări bogate în petrol, care are aproximativ 85 million de locuitori.

În concluzie, poziția lui Khamenei rămâne una puternic securizată, dar fragilă: el deține mecanismele de represiune care i-au permis să înăbușe revoltele, însă contextul regional și intern — pierderile militare, slăbirea rețelelor externe de influență și nemulțumirea populară profundă — face ca orice escaladare cu Statele Unite să fie periculoasă atât pentru Iran, cât și pentru stabilitatea mai largă a Orientului Mijlociu. Rămâne de văzut dacă canalele diplomatice propuse vor reuși să detensioneze criza sau dacă amenințarea unui conflict deschis va persista ca factor definitoriu al momentului.

Text Link